EMANUEL BACALOGLU (1830 - 1891)
Un discipol al său, fizicianul Dragomir Hurmuzescu, şi-l aminteşte ca un bărbat mic de statură, întotdeauna îngrijit îmbrăcat, care vorbea clar şi metodic, într-o limbă românească care se ferea nostru. Se impunea studenţilor prin vastitatea cunoştinţelor sale, dar şi prin blîndeţea sa, gata mereu să vină în ajutorul celor care se aflau în nevoie. Ajunseseră studenţii să-i imite şi vorba şi portul. Veneraţia de neologisme improprii graiului şi profunda recunoştinţă pentru maestru străbate şi din prima lecţie de curs pe care a ţinut-o fizicianul care i-a urmat la catedră în 1891: Constantin Miculescu.
Cît despre Dimitrie A. Sturdza, ani îndelungaţi secretar general al Academiei Române, el a arătat că „Bacaloglu a fost exclusiv omul ştiinţei şi al şcoaiei". Neîndoielnic, tot el a fost şi cel dintîi om ele ştiinţă român din veacul XIX specialist în trei discipline: matematica, chimia şi fizica - un adevărat savant enciclopedist.
Şi totuşi cît de anevoioase au fost începuturile aceluia care în 1864 avea să devină cel dintîi profesor de fizică al Universităţii din Bucureşti, iar în 1879 un membru preţuit al Academiei. In primul rînd, s-a născut, ca şi fratele său Gheorghe, cu o miopie accentuată, care 1-a chinuit toată viaţa. A fost un copil debil şi bolnăvicios, îneît ani la rînd nu s-a putut şti dacă va supravieţui maladiilor care se ţineau lanţ. Pe deasupra, luînd parte la pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei de la 1848, a fost apoi urmărit de poliţie şi nevoit să se ascundă, pentru a nu fi întemniţat. Şi-a însuşit totuşi, ca autodidact, o solidă cultură ştiinţifică, ajutat şi de chimistul Alexe Marin, la ale cărui experienţe de chimie a asistat ani de zile.
Cu banii strînşi anevoie din meditaţii, în 1856 începe studii superioare universitare şi în anul 1858, obţine licenţa în ştiinţe fizice. In numai cîţiva ani, îi apar, în total, 17 lucrări ştiinţifice, un adevărat record de creativitate, mai ales că e vorba de specialităţi diferite. In 1861 vine la Bucureşti, fiind numit profesor de chimie la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, organizată de medicul Carol Davila. în anul 1862 ţine primul curs de matematică superioară din Principate, fiind puţin timp după aceea, cel dintîi profesor de fizică al Universităţii din Bucureşti, funcţie pe care o deţine pînă în 1891. Organizează aici „Cabinetul de fizică", adică laboratorul de fizică al Universităţii, cel mai bine înzestrat din acea vreme. Activitatea sa socială şi culturală se îmbină cu cea ştiinţifică. Este membru fondator al Ateneului Român (1866), instituţie culturală de mare prestigiu. încă din 1862 înfiinţează o societate ştiinţifică, care însă datorită condiţiilor din acele timpuri, nu a avut decît o scurtă existenţă. Cînd, în 1890, iniţiativa a fost reluată, Bacaloglu a devenit primul preşedinte al „Societăţii de Ştiinţe Fizice".
Lucrările sale matematice au început cu unele probleme de geometrie, mai exact de teoria suprafeţelor. A introdus ceea ce s-a numit ulterior de către matematicianul Alessandro Terracini „curbura lui Bacaloglu" (într-un memoriu matematic despre curbura suprafeţelor din 1859), fiind vorba de cea dintîi expresie a curburii care să nu se mai anuleze pentru suprafeţele desfăşurabile. De remarcat că este cea dintîi numire datorată unui român care s-a impus în terminologia ştiinţifică internaţională.
A avut şi o rodnică activitate didactică, contribuind la cristalizarea terminologiei ştiinţifice româneşti şi elaborînd manuale de matematică şi fizică de o exemplară claritate, excelent sistematizate.
Bacaloglu s-a interesat mult şi de fizică, în special de electricitate, ajutînd pe numeroşi tineri să se formeze ca cercetători în domeniul fizicii; putem menţiona astfel pe D. Negreanu, C. Miculescu şi alţii. De asemenea, Bacaloglu a avut o activitate susţinută de răspîndire a cunoştinţelor ştiinţifice, prin conferinţe şi broşuri de popularizare. Tot el a elaborat metode chimice originale pentru obţinerea unor compuşi chimici, a conceput teorii chimice remarcabile (teoria homologiei elementelor chimice precede, într-un anumit sens, clasificarea lui Mendeleev), a studiat difracţia şi refracţia luminii etc.
Emanuel Bacaloglu a fost caracterizat, pe drept cuvînt, de către fizicianul C. Bedreag, drept „Fizician prin carieră, matematician prin vocaţie".
